El

Povestea este strict o fictiune si trebuie tratata ca atare

Stateam la masa din colt, in bistroul nostru preferat. Il vedeam cu coada ochiului, cum asteapta acel semn de la mine, acel sms care il va anunta ca imi e dor de el si vreau sa revina langa mine. Dar azi acel mesaj nu va mai merge inspre el. Va merge spre acest barbat superb care se indreapta spre masa mea. Barbatul pe care il iubesc, cel care imi ofera ceea ce am nevoie. Si totusi, de ce retraiesc amintirile acestea? De ce ma mai gandesc la trecut?

Avea doar 17 ani cand ne-am cunoscut. Eu aveam cativa, multi, in plus... Paream o copila, ca el. Mica, cu chip de fetiscana de liceu, si imi placea. Ma distram facand lumea sa creada ca am 15 ani si sunt mica si nevinovata. Ii jucam pe degete si ii aduceam unde vroiam eu cu dragalasenia mea. Dar cu el a fost altceva. Coordonam un proiect amplu, si aveam cativa voluntari care se asigurau ca merge ca pe roate totul. El mi se parea cel mai dezghetat dintre ei si cel pe care ma puteam baza. Am inceput sa ii dau din ce in ce mai multe responsabilitati si petreceam din ce in ce mai mult timp cu el. Mi se parea ca si el se simte comod in prezenta mea, confesandu-mi temerile, sperantele si visele. Pana intr-o zi cand cand a incercat sa ma sarute. Am simtit ca pica cerul pe mine... Cum nu am vazut ca lui ii place de mine? Dar si mai grav, si eu vroiam sa il sarut. Si inca disperant de mult. Asa ca am intors spatele la tot si am plecat. Am plecat departe de el, departe de tot ce imi aduce aminte de cine fusesem inainte. Acel departe s-a nimerit sa fie Bucuresti. Am reusit sa imi fac o cariera, sa fiu pe picioarele mele, sa uit de el si de cine eram cu 3 ani inainte. Pana in acea zi fatidica.

Ajunsesem la munca cand seful ma anunta ca trebuie sa trec pe la agentia de publicitate, sa ma intalnesc cu noul grafician, sa reusim sa punem la punct noua strategie de promovare. Zis si facut... Ajung in holul impresionant al agentiei. De fapt arata tipic corporatist, un lobby de imitatie de marmura, cu o blondina inalta si frumusica la receptie, cu tablouri contemporane minimaliste pe peretii gri deschis. Asta pana treci de lobby. In spatele acelei aparente corporatiste se afla un adevarat teren de joaca pentru adultii creativi. Ajung in holul central, decorat cu grafitti-uri, vesel si colorat. Acolo ma intampina un vechi prieten, care ma roaga sa il urmez pana in biroul noului grafician. Spune ca voi fi incantata, e un tanar student care promite multe. Si mai e si din orasul meu natal. Cand aud asta, simt ca imi pierd echilibrul. Simt nevoia sa imi dau jos tocurile, sa imi desfac parul, nu mai am aer... Nu poate fi el, chiar nu poate. Sunt multi tineri talentati in orasul ala! Foarte multi. Trebuie sa imi pastrez calmul, sigur nu e el. Intru in birou si tot ce vad sunt ochii lui negrii. M-am inselat amarnic cand credeam ca l-am uitat. Si s-a facut atat de frumos. Vad pe reactia lui ca ma recunoaste. Eu imi pastrez calmul si zambesc politicoasa. Atingerea lui usoara imi da fiori pe spate, imi vine sa il sarut, sa ii spun cat mi-a lipsit, ca acum diferenta de varsta nu mai e atat de grava, dar ma abtin. Sunt o profesionista desavarsita si ii transmit ca vom lucra impreuna la un proiect important.

Zilele alaturi de el trec alarmant de repede. Nu stiu caum ma pot concentra la munca mea, mintea mea zboara doar la el, pana intr-o zi, cand ma saruta. Tot ce am putut face a fost sa fug. Am ajuns acasa si l-am sunat, l-am invitat la mine. El a acceptat. Inima imi batea cu putere, dar am acceptat. Eram hotarata sa ii marturisesc tot si sa plec. Dar partea cu plecatul nu a mai venit. Am trait alaturi de el o frumoasa poveste... Ne iubeam si nu ne pasa de nimeni si nimic. Pana intr-o fatidica dimineata de duminica, cand totul s-a terminat. A decis sa imi franga inima. Vreme indelungata m-am ingropat in munca, nu dormeam, nu mancam, vroiam doar sa il uit, vroiam sa uit greseala de al iubi. 

Pana intr-o zi cand a aparut EL in viata mea. A venit ca o furtuna, cand am avut mai mare nevoie de el. Am crezut ca va fi o aventura de-o noapte, ca nu il voi mai vedea. Frumusel, nu prea inalt, sportiv profesionist, era total opusul barbatului care ma placea pe mine. Si totusi s-a incapatanat sa ramana alaturi de mine, iar eu il iubesc pentru asta. Iubesc felul in care sforaie usurel pe umarul meu dupa un antrenament greu, iubesc felul in care apare plin de noroi cu un trandafir in mana la usa mea din cand in cand doar pentru ca ii e dor de mine. Iubesc totul la el, si nu mi-as schimba viata nicio data!

Si totusi, iata-ma in bistro-ul asta, cu ochii dupa prima mea greseala... Dar cum apare EL uit totul si ma las inghitita de iubire.

Ea...

Stateam la masa si ma uitam la ea cum se intinde ca o pisica la soare. Ma uit la ea si nu imi vine sa cred cat poate fi de perfecta. Sta la masa, in bistroul nostru preferat, cu genunchii la piept, citind o carte, asteptand mancarea. E duminica dimineata, e soare, iar ea sta la masa noastra preferata, langa geam. Bistroul e micut si cochet, ca si ea. Plin de flori, aerisit, minimalist....
Nu imi pot lua ochii de la ea, asteptand momentul in care vine mancarea si ea se va intinde dupa telefon, sa imi trimita un sms, sa ma cheme langa ea. E traditia noastra de duminica. Doarme la mine sambata noaptea, iar dimineata iesim sa mancam. Ea sta si citeste, eu vb cu prietenii mei, pana cand vine mancarea si ma intorc la ea. Apare mancarea, ea se intinde pisicoasa dupa telefon, o vad cum tasteaza si astept mesajul ei. Dar azi nu mai vine, azi raman doar cu amintirile... Cand imi ridic privirea, vad langa ea pe altcineva.E un timp bine, cam de-o varsta cu ea, care o soarbe din priviri. Nu mai pot sta, nu mai pot sa ii privesc. Ma ridic de la masa mea, trec pe langa ei si plec. Imi e prea dor de ea, prea dor de noi.
In timp ce incerc sa gasesc un loc unde ma pot calma, nu pot sa nu rememorez cum m-am indragostit de ea... Aveam 17 ani cand am intalnit-o prima data. A aparut in viata mea din greseala, dintr-un joc. Organiza evenimente pentru tineri si m-am gandit sa ma implic si eu. Cand am cunoscut-o am crezut ca are aceeasi varsta ca mine. Era mica, plina de viata si superba. Vroiam sa fie doar a mea. Dar ea m-a refuzat. Prima data am simtit ca m-am facut de ras, ca ea rade de mine, dar cand si-a ridicat privirea din pamant, vedea ca ii pare rau ca a zis nu. Prima mea intrebare a fost de ce, iar raspunsul ei a fost: "am 27 de ani, iti sunt mentor, imi esti ca si un copil". Nu imi venea sa cred. Arata ca o pustoaica de 16 ani, am zis ca face misto de mine, ca rade de mine. Dar ea era serioasa. Am devenit incet prieteni, mi-a devenit un fel de mentor, dar eu vroiam sa fie ceva mai mult. O visam tot timpul, ma gandeam doar la ea, si cred ca ea a simtit asta, pentru ca devenea din ce in ce mai rece. Iar brusc a disparut din viata mea. Ma gandeam des la ea, dar munceam din greu, sa pot pleca, sa imi urmez visul. Dupa 3 ani am intrat la facultate, si ea nu imi mai bantuia visele. Ajuns in Bucale, la facultate, ca orice student, imi caut de lucru. Dupa cateva luni, ajung sa lucrez intr-un domeniu care ma pasioneaza, si fac ceeace fac cu placere. Intr-o dimineata de mai aud vocea sefului care ma striga. Ies din birou si merg sa vad ce mi se mai da de lucru. Cand ajung in lobby, nu mai pot gandi. Langa seful meu e ea. Aud doar ca prin vis ca ea reprezinta un client foarte important, iar in urmatoarele luni voi lucra cu ea. Ea, politicoasa, se prezinta de parca nici nu m-ar cunoaste. Dar ceea ce o da de gol e sclipirea din ochi. Acum are 30 de ani, dar e mai frumoasa ca oricand. Parul lung, ondulat, ochii micuti, verzi, statura mignona, totul e feeric la ea. Simt ca nu mai am aer si ca nu pot sa respir. Cum voi putea fi profesionist, cand ea e langa mine si nu o pot avea? Totusi sunt profi, si tin totul in mine. Pana intr-o seara, cand nu mai pot rezista si o sarut cand o conduceam acasa, vineri. Ea, surprinsa, se retrage. Eu, rusinat, plec acasa. Nu pot dormi, ma tot gandesc cum pot remedia totul. Spre amiaza o sun, iar ea ma invita la ea, la o cafea, sa vorbim despre ce s-a intamplat.Cand ajung la ea, nu mai pot vorbi, gura mi-e uscata, imi e frica ca nu  o sa mai vrea sa ma vada. Primele ei cuvinte au fost: "ce ma bucur ca nu mai esti minor". Atunci am inteles de ce plecase ea. O strang strans in brate, o sarut si ii spun cat de indragostit sunt. Iar din sambata aceea, am fost de nedespartit. Eram cel mai fericit om din lume.
Duminica dimineata ma trezeam cu mult inaintea ei, sa o pot privi cum doarme, cat e de linistita si perfecta. Imi placea sa o vad fara griji, senina si odihnita. Intotdeauna cand deschidea ochii se cuibarea in bratele mele, ca si un copil, o strangeam la piept si imi venea sa nu ii mai dau drumul. Ieseam sa mancam in bistroul ei preferat, ea cu tabieturile ei, eu cu ale mele. Ea statea la masa ei, cu genunchii la piept, citind o carte, asteptand mancarea. E duminica dimineata, e soare, iar ea sta la masa noastra preferata, langa geam, eu m-am intalnit cu niste prieteni. Bistroul e micut si cochet, ca si ea. Plin de flori, aerisit, minimalist....
Nu imi pot lua ochii de la ea, asteptand momentul in care vine mancarea si ea se va intinde dupa telefon, sa imi trimita un sms, sa ma cheme langa ea...

Aiureli...

Se pare ca am tendinta sa scriu pe blog cand sunt mega trista si nu am cu cine vorbi... Chiar nu stiu cui sa ii zic asta... Chiar si acum stau in pat, cu laptopul in brate si plang... Ceaa ce eu nu fac, nu plang. Dar chesti asta ma apasa asa de mult, ca nu mai pot.
Citeam acum cateva minute despre ce inseamna o relatie ideala. Despre fata ideala pentru un tip. Si atunci m-a lovit. Eu asta vreau si asta simt pentru cineva. Cel care m-a facut sa plang e singurul tip dupa care am plans atunci cand mi-a zis ca nu mai simte nimic pentru mine... (nu am plans dupa o relatie de 7 ani, o relatie care credeam ca va dura toata viata). Si tipul asta m-a dat peste cap. Credeam ca am uitat de el (vorbisem cu el vreo 2, 3 saptamani prin 2014), dar mi-a aparut in newsfeed-ul de pe facebook o postare de a lui si m-a lovit mai tare decat orice altceva.
Tipul asta e versiunea mea masculina la nivel de minte si spirit. E la fel de cinic si sadic, dar poate fi si "uman"...
De multe ori visez cu ochii deschisi la cum ar fi sa stau zile in sir cu el in pat, sa il tin in brate, sa ne uitam la comedii proaste si filme noir, sa ne iubim si sa nu mai existe altceva pe lumea asta. Sa avem o camera dezordonata, plina de schite si de foi cu povesti scrise de noi, in care sa se auda muzica in surdina si sa nu ne deranjeze nimeni.
Ma provoaca la un nivel mental, cum nu credeam ca poate cineva sa ma provoace, mai ales cineva de care sa imi placa. Mai ales ca ma indragostesc foarte usor si imi trece la fel de usor, ma asteptam sa vina, sa ma loveasca si sa imi treaca. Chiar mai rapid decat lui. Si uite ca inca nu mi-a trecut, inca stau si ma gandesc la el.
Ii inchin lui aceste randuri, chiar daca de la ultima mea postare am trecut prin vreo 4 relatii, dar nici una nu m-a marcat asa, nici una nu m-a lovit asa.
Sfaturi?
Si asa, sa va alimentez imaginatia, mai jos aveti camera in care visez ca ne inchidem... Nu e a mea, am "furat-o" de pe net, dar e atat de perfecta, ca nu rezist sa nu vi-o arat.